În dimineața de 4 noiembrie 2003, un medic i-a spus lui Jon Gluck ceea ce nimeni nu vrea să audă: are cancer. Mai târziu, analizele aveau să confirme diagnosticul – mielom multiplu, o formă severă de cancer al sângelui și măduvei osoase. Avea 38 de ani, o carieră în plină ascensiune la o revistă din New York și o fetiță de șapte luni. Statistica nu era de partea lui: i s-au dat, în cel mai bun caz, 18 luni. “Nu, nu, nu”, își amintește că a spus reflex. Douăzeci de ani mai târziu, vorbește despre boala lui la timpul prezent, dar și despre viață – cu recidive, remisiuni, încercări – într-o carte nouă, An Exercise in Uncertainty. Fetița e acum la facultate.
Povestea lui Jon nu este o excepție miraculoasă, ci semnul unei schimbări lente, greu de cuprins în titluri spectaculoase. Războiul cu cancerul – început oficial într-o altă eră de promisiuni – nu s-a încheiat. Dar multe bătălii au fost câștigate. Mortalitatea prin cancer scade constant de decenii, iar în spatele cifrelor se află două revoluții tăcute: prevenția și tratamentul.
Prima a început în lucruri aparent banale: mai puțini fumători, aer mai curat, vaccinuri care opresc infecții ce provoacă tumori (HPV pentru cancerul de col uterin, hepatita B pentru carcinomul hepatic). A continuat cu medicina de rutină: colonoscopii care găsesc polipi înainte să devină periculoși, mamografii și programe de screening mai bine țintite, verificări mai eficiente pentru persoanele cu risc crescut. Fiecare dintre aceste “gesturi mici” a însemnat vieți salvate, fără aplauze și fără breaking news.
A doua revoluție s-a văzut în spitale și în laboratoare. Tratamentele de ieri, brutale și uniforme, au lăsat locul unor terapii care își aleg țintele cu precizia unui ceasornic. Medicamentele “țintite” blochează mutații specifice, imunoterapia îi învață pe soldații noștri – limfocitele – să recunoască dușmanul. Radioterapia lovește acum milimetric, chirurgia a devenit mai puțin invazivă, iar îngrijirile de suport reduc suferința din jurul bolii. Nu e vorba doar de câteva molecule celebre, ci de o schimbare de paradigmă: din ce în ce mai des, cancerul devine o boală cronică, gestionabilă pe termen lung.
Nimic din toate acestea nu anulează partea întunecată a tabloului. Unele cancere rămân încăpățânate și crude. Inegalitățile de acces la diagnostic și tratament taie din șansele celor care trăiesc departe de centrele mari sau fără asigurare solidă. Iar un fenomen apăsător bântuie articolele științifice recente: tot mai mulți tineri sunt diagnosticați, un semnal de alarmă pe care obezitatea, sedentarismul și alimentația ultraprocesată îl fac și mai greu de ignorat.
Dar bilanțul general rămâne în favoarea vieții. Progresele care, acum 25 de ani, păreau SF au intrat în rutina clinică. Biopsiile lichide încep să depisteze fragmente de ADN tumoral dintr-o probă de sânge. Algoritmi de inteligență artificială citesc imagini medicale cu ochiul răbdător al unei armate de radiologi. În laboratoare, terapiile celulare sunt rafinate, iar combinațiile de medicamente prelungesc răspunsul acolo unde, altădată, nu exista niciunul.
De aceea, povestea lui Jon Gluck nu e doar despre noroc sau voință. E despre o infrastructură medicală care s-a schimbat aproape fără să ne dăm seama. Despre medici care au învățat să folosească mai bine ceea ce au la îndemână. Despre cercetare, bani cheltuiți cu răbdare și pacienți care au ținut încă o zi, încă o cură, încă o speranță.
Războiul cu cancerul nu se câștigă cu un singur steag arborat pe o clădire, ci cu milioane de decizii discrete, de la renunțarea la fumat până la programarea unei colonoscopii. Și cu știința care își face treaba încet, fără efecte speciale. Când o privim așa, fără zgomotul de fond, înțelegem că nu e doar o luptă cu moartea, ci și o muncă de reconstrucție a vieții – centimetru cu centimetru.
În 2003, un medic i-a spus lui Jon că s-ar putea să nu-și vadă fiica împlinind trei ani. În 2025, cancerul nu a dispărut, dar fetița e la facultate. Între cele două momente se află zeci de mii de astfel de istorii, prea puțin spus. Le numim remisiuni, răspunsuri, ani câștigați. În realitate, sunt dovezi că, pe tăcute, începem să câștigăm.
Leave a Reply