În ultimii ani, „însoțitorii” bazați pe inteligență artificială au trecut din zona SF în viața de zi cu zi. Psihologul Paul Bloom pornește de la o idee incomodă: pentru mulți oameni singuri, un chatbot poate fi, în anumite momente, un partener mai răbdător și mai empatic decât semenii lor. Argumentul a stârnit reacții aprinse în mediul academic, unde A.I.-ul e adesea privit ca semnul unei decăderi culturale. Dar realitatea e încăpățânată: singurătatea este suficient de serioasă încât Marea Britanie și Japonia au numit miniștri ai singurătății, iar Raportul Surgeon General din SUA (2023) o leagă de riscuri mai mari de boli cardiovasculare, demență, accident vascular și deces prematur—efecte comparabile cu fumatul a peste zece țigări pe zi.
Singurătatea cronică mușcă mai ales din anii târzii ai vieții. Cercul de prieteni se subțiază, familia e departe, problemele de mobilitate sau declinul cognitiv îți contractă lumea. Nu poți cumpăra, la infinit, atenție umană. Iar animalele de companie ajută doar până la un punct. De aici până la „simulacrele digitale”—modele de limbaj precum ChatGPT sau Claude—drumul devine previzibil.
Cercetările timpurii indică un paradox: dacă oamenii știu că vorbesc cu un robot, evaluează conversația mai prost; când comparația e „oarbă”, răspunsurile A.I. par adesea mai grijulii decât ale unor profesioniști grăbiți. Într-un studiu pe întrebări medicale publice, răspunsurile ChatGPT au fost evaluate drept mai utile și mai empatice decât cele ale medicilor. Nu înseamnă că vrem roboți în locul unui diagnostic bun sau al unei îmbrățișări, dar pentru cei fără alternative, „suficient de bun” poate însemna enorm. În pilotul unei aplicații numite Therabot, persoane cu anxietate, depresie sau tulburări de alimentație au raportat o „alianță terapeutică” cu programul și ameliorări ale simptomelor față de absența unui tratament.
Tehnologia se mișcă repede: de la text la voce, de la conversații ocazionale la „relații” întinse pe săptămâni. Aici apare, însă, nota de subsol care schimbă tot: ce fel de relație e aceea în care, sub mască, nu există o conștiință? Dacă modelele nu simt nimic, orice consolare poartă în ea o doză de autoamăgire. Dacă, dimpotrivă, A.I.-ul ar ajunge vreodată conștient, discuția se mută pe un teren etic și mai abrupt.
Bloom avertizează asupra unei tentații ușor de subestimat: problema nu e doar la marginile disperării (unde un companion artificial poate fi un act de umanitate), ci în „zona gri” a celor moderați de singuri—noi, ceilalți. Așa cum smartphone-ul a exterminat plictiseala, e posibil ca „prieteniile” cu A.I. să atenueze până la tăcere semnalul dureros al singurătății. Iar acel disconfort nu e doar suferință: biologic vorbind, e un semnal de alarmă, ca foamea sau setea. Ne împinge spre legături reale, spre efortul de a ne face înțeleși, de a regla conflicte, de a asculta. Fără acel feedback, riscăm să atrofiem reflexele sociale.
Un alt risc: lingușirea algoritmică. Un companion programat să-ți maximizeze satisfacția te aprobă, îți validează orice poveste, îți întărește convingerile—chiar și pe cele eronate. În viața reală, prietenii buni ne contrazic, ne temperează, ne spun când greșim. Un A.I. „prea amabil” poate hrăni distorsiuni, de la simple autojustificări până la deliruri. Pentru adolescenți, a căror busolă socială se formează, efectul ar putea fi și mai coroziv: dacă „interlocutorul” nu se plictisește, nu se supără și nu-ți cere nimic în schimb, cum mai înveți nuanțele reale ale celorlalți?
Nu înseamnă că drumul trebuie închis. Pentru vârstnici izolați, pentru pacienți cu demență sau pentru cei care așteaptă, singuri, vești grele, un companion artificial poate reduce suferința imediată. Pentru restul, cheia este să tratăm A.I.-ul ca instrument, nu ca substitut: setări care cer mai puțină flatare și mai multă contrazicere, limite clare de timp, un efort conștient de a folosi conversația digitală ca rampă spre cea umană—nu ca înlocuitorul ei.
Singurătatea nu va dispărea. Și poate că nici nu ar trebui. Ca plictiseala, e un gol care te obligă să te miști, să cauți, să crești. A-I-ul poate fi un pansament într-un moment critic. Dar dacă îl transformăm în proteză permanentă, riscăm să pierdem tocmai lucrul pe care îl căutăm: capacitatea de a fi cu ceilalți, în toată dificultatea și frumusețea ei. A scăpa de durere e ușor; a păstra semnalul care ne face umani e partea grea.
Leave a Reply